Teme prezentate la Clubul Părinţilor
Să pătrundem în lumea copiilor cu Sindrom Down
,,Persoanele cu sindrom Down au aceleaşi sentimente, emoţii, senzaţii şi nevoi ca orice altă persoană…” (M. Proux)
Sindromul Down este o cromosomopatie caracterizată prin prezenţa unui cromozom 21 suplimentar, iar clinic printr-un tablou complex, care asociază aspect fenotipic particular şi întârziere în achiziţii. Sindromul Down este una dintre cele mai frecvente boli cu determinism genetic. Aceasta apare în toată lumea indiferent de rasă, cultură, religie, nivel social sau economic.
În rândul copiilor cu Down întâlnim frecvent comportamente precum: scosul limbii afară din gură, salivatul, hiperactivitatea, comportamentul distructiv faţă de jucării sau obiecte.
Jocurile şi jucăriile recomandate copiilor cu sindromul Down trebuie să respecte nivelul de dezvoltare al fiecărui copil.
Pentru vârsta de 0-1 an, jocul este funcţional, implică mişcări simple, fără un scop în sine. Jucăriile pot fi simple, de plastic sau cauciuc, colorate, care zornăie şi nu se sparg, cărticele din textură moale.
Pentru perioada de 1-3 ani jocul este constructiv, implică manipularea obiectelor spre a construi ceva. Apar jocuri de imitaţie şi jocuri simbolice. Jucăriile pot fi: mingi, maşinuţe, păpuşi, animale din plastic, plastelină, puzzle din 1-3 piese, incastre, cărţi cu poze, cuburi etc.
Pentru perioada de 3-6 ani jocul este constructiv şi dramatic, implică obiecte ce pot simboliza persoane sau animale. Jocurile pot fi mai diversificate: jocuri de grup, jocuri care implică mişcare, dansul, jocuri de construcţie: lego, cuburi, puzzle din mai multe piese, jocuri cu reguli.
Pentru perioada de 6-12 ani jocul este cu roluri şi implică respectarea regulilor.
Dintre tipurile de joc care implică activitatea socială a copilului amintim: jocul fără ocupaţie, jocul solitar, jocul spectator, jocul paralel, jocul asociativ şi jocul cooperativ.
Prof. psih. Crăciun Diana
Prof. psih. Filimon Andrea
Disciplinarea fără ţipete şi palme
Disciplinarea nu ar trebui să lase niciodată cicatrici…
Pe vremuri, creşterea copiilor ţinea de bun-simţ sau de un mod tradiţional de a proceda, transmis din generaţie în generaţie fără a fi pus la îndoială. Educaţia părea mai simplă fiindcă lumea însăşi era mai simplă. Influenţele exterioare – televiziune, şcoală, prieteni, viaţă socială, erau mai puţin importante. Disciplinarea era confundată cu pedeapsa şi implica pălmuirea, lovirea, ridiculizarea copiilor sau penalizări care nu au nici o legătură cu comportamentul inacceptabil. Deşi copiii au rămas aceiaşi (parcurg aceleaşi etape ale dezvoltării), lumea s-a schimbat mult, iar disciplina de astazi nu prea mai are de-a face cu metodele tradiţionale de disciplinare. Cu toate acestea, încă mulţi părinţi aleg să disciplineze recurgâng la “ţipete şi palme” întrucât nu cunosc nici o altă metodă prin care să obţină rezultatul aşteptat.
Disciplina şi pedeapsa nu sunt acelaşi lucru. Însuşi termenul de disciplină vine de la cuvântul discipol care înseamnă cel care învaţă, nu cel care este pedepsit. Utilizată corect, pedeapsa este doar o mică parte a procesului de disciplinare. Iar scopul disciplinării nu este de a controla, de a opri comportamentul nedorit al copilului, ci de a învăţa copilul un comportament adecvat în paralel cu eliminarea comportamentului inadecvat, prin metode specifice.
Prof. psih. Beatrice Pălici
Jocul – esenţa copilăriei
Participanţii la clubul de joacă al părinţilor, au aflat prin activităţi practice şi jocuri diverse:
– de ce jocul este foarte important în dezvoltarea copilului
– de ce jocul trebuie adaptat vârstei copilului, nivelului de dezvoltare şi preferinţelor acestuia
– de ce este benefică prezenţa părintelui în jocul cu copilul, şi mai ales
– cum să se joace împreună cu copilul şi cu ce.
Prof. psih. Stana Karla